Arta?

Mă uit cu stupoare, şi înţeleg probabil prea târziu, modul incredibil de pervers în care funcţionează promovarea artei în România. Să ne înţelegem, sunt sigură că funcţionează aproximativ la fel şi la Art Basel sau Frieze, cu deosebirea că probabil piaţa mai dictează cât de cât nivelul dincolo de care impostura e sancţionată.

În Cluj nu există galerii de artă respectabile. Tentativa de a promova arta prin proiecte de tip Fabrica de Pensule sau Centrul de Interes are un succes moderat, pentru că artistul fără cotă nu vinde, iar artistul cu cotă, expune în Europa de vest, şi nu în spate la Dedeman. A apărut recent în peisajul urban, galeria Cluj Art, un spaţiu mic şi cu ambiţii mari, dar unde, ca de obicei, parazitarea a apărut imediat după apariţia sa pe piaţă, prin confiscarea rolullui curatorial de către personaje care nu au mare lucru în comun cu arta. Jurnalişti prăfuiţi, pseudo-artişti fără operă, orgolii mari şi conţinut inexistent. Am abandonat de mult timp gândul de a mai încerca să interacţionez cu lumea pestriţă a artei “academice”, pentru că spaţiul e irespirabil. Probabill că nemişcarea lui Sbârciu din fruntea UAD şi faptul că în spatele lui stă cohorta de sicofanţi şi oportunişti, sunt de vină pentru lipsa de prospeţime şi, la drept vorbind, talent cultivat, în spaţiile cât de cât adecvate artei (Muzeul de Artă, Platinia, etc.). Aşa se face că, dacă eşti tânăr şi vrei să expui, ajungi să plăteşti sume deloc neglijabile pentru o săptămână sau două într-o aşa-zisă galerie, care nu oferă barem curtoazia unui catalog, a unei promovări consistente în presă, alta decât anemicele evenimente de pe Facebook, sau a unui protocol minimal. Vernisajul cu două sticle de vin prost, două peturi de Coca-Cola şi o pungă de sticks-uri, sunt simbolul a ceea ce a rămas neschimbat în ultimii 20-25 de ani.

Şi de parcă asta nu ar fi destul de descurajant, au apărut/renăscut curatorii de ocazie, bălmăjind cuvinte preţioase în fraze lipsite de orice fel de conţinut, cucoane cu prestanţa şi simţul estetic al Suzanei Gâdea, domni fanaţi şi libidinoşi care profită să pipăie discret tinerele artiste care expun în ‘galeriile’ ad-hoc. Mi-e jenă şi lehamite în egală măsură. Am urmat în primăvară un curs de fotografie organizat de MoMA. Pe lângă informaţiile cursului, mi-a stârnit curiozitatea tot programul curatoriall al muzeului, precum şi modul de promovare a marilor artişti prin mijloacele specifice unei instituţii de cultură. Aşa am aflat multe despre Mann, Sherman, Eliasson, Leibovitz, etc. Intru pe site-ul Muzeului de Artă din Cluj, şi dau peste o interfaţă demodată, un meniu de navigare penibil, şi un conţinut adecvat clasei a patra. Centrul de Interes nici măcar nu şi-a dat…interesul să CREEZE conţinut pe site. Fabrica de Pensule pare ceva mai prezentă online, cu câteva evenimente anunţate pe site, însă informaţia e greu de navigat, atunci când nu lipseşte complet – majoritatea subcategoriilor sunt pagini goale.

În acelaşi timp, pentru a avea acces ca expozant în oricare din aceste spaţii, trebuie pile, bani şi un infinit lanţ de compromisuri.

Printre nenorocirile mari ale României, unde pacienţii mor arşi de vii în spitale, problema de mai sus este desigur nerelevantă. Dar mă întorc cu amărăciune la anii de liceu, acum zeci de ani, şi realizez că alegerea de a merge la medicină continuă să fie şi azi cea mai bună mişcare a vieţii mele sociale, într-o societate unde, de 30 de ani încoace, am rămas pe repeat cu aceeaşi piesă. Nu cred că era nevoie de postarea asta, şi nu am scris textul pentru a mă răfui cu nimeni. Este pur şi simplu o notă de subsol la viaţa culturală a urbei, în contextul în care pandemia oricum limitează adresabilitatea publicului la artă. Habar nu am cum se descurcă azi un artist vizual, cui vinde, cum îşi face promovare; cert este că singurii care mai răzbesc sunt mediocrii cu limbi lungi şi coate ascuţite acum 30 de ani prin sistemul de tip Ştefan Gheorghiu.

În timp ce mă gândeam să scriu postarea asta, am aflat de scrisoarea deschisă propusă de un grup de intelectuali (Gabriel Lliiceanu, Andrei Pleşu, căteva persoane care au lucrat ani întregi la CNSAS, etc). Las doar întrebarea aici, cu nădejdea că nu va rămâne retorică încă trei decenii. „Cine ne apără de următoarea ordonanță 13?” Scrisoarea deschisă prin care 50 de intelectuali le cer viitorilor parlamentari să ia măsuri împotriva imposturii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s