Javier Marias – The Man of Feeling (Bărbatul sentimental)

Am citit cartea lui Javier Marias, “Bărbatul sentimental”, fie-mi scuzate lipsurile ortografice spaniarde – în două zile jumate. În prima zi am adormit; sunt veșnic tributară insomniei, că e terapeutică, sau cathartică, sau fucking exasperant de comună. Prin urmare, am cumpărat cartea cu un dezinteres mascat în politețe, pentru că a recomandat-o Radu Paraschivescu în podcastul cu Striblea. Mi-a gâdilat curiozitatea penibil de feminină, și în plus – mi-a plăcut coperta. Tema? Un tenor îndrăgostit. De ce nu un compozitor? Nu m-ar bucura nimic mai mult decât să citesc avatarurile lui Greenaway și Nyman, la vremea filmărilor “The Cook, the Thief…”, sau “Drowning by Numbers”. Revenind la discursul lui Marias; este fin, subtil, lung, și mustind de metafore și limpezimi onirice, dar subiectul în sine mi s-a părut foarte transparent. Nici nu știu dacă volumul poate fi numit roman, sau un ‘long short story’, pentru care e nevoie de vreo patru ore de lectură, preferabil neîntreruptă de telefoane și rutine casnice. Nu mi-a plăcut traducerea, sau poate m-am obișnuit prea mult să citesc în engleză. Am renunțat și la veșnicele mele adnotări pe margini, dar în schimb cred că o să recitesc în diagonală ultima parte a romanului, pentru că am găsit c\teva pasaje care m-au sedus, și vreau să văd dacă și a doua oară o să le “simt” la fel. Citatul de mai jos nu se numără printre ele, dar îmi place, așa că-l las aici deocamdată.

În paginile umplute de mine recunosc o voce rece și invulnerabilă, ca a pesimiștilor, care, așa cum nu văd nici un motiv ca să trăiască, nu văd nici unul ca să se sinucidă sau să moară, nici unul ca să se teamă, nici unul ca să aștepte, nici unul ca să gândească; și totuși, nu fac decât lucrurile acestea: se tem, așteaptă, gândesc, gândesc fără încetare.

Javier Marias

Cam atât despre cartea lui J.M., dar pentru că scriu acest blog în preajma lui Festivus, mai am dreptul la airing of grievances, așa că le înșir mai jos.

  1. Filmul lui Wes Anderson [The French Dispatch] mi s-a părut o imensă pierdere de vreme de la jumătate încolo. Nu mai cred că pot digera vizualul impecabil în lipsa narațiunii, stimabile Wes A., pentru că, ia ghici – ești Wes A., nu Crina Prida, deci nu ai scuza diletantismului.
  2. È stata la mano di Dio. Îi ador pe Sorrentino și pe Toni Servillo, dar am stat 2 ore așteptând să-l regăsesc pe Fellini, sau să-l omor, de ce nu? – dar nu să văd o labă lungă de două ore în care se flenduresc personajele grotești de tip Seraghina, ciocuși, schilozi, și alte specimene cancel culturabile. Painful, dar și awakening – tot ce trebuia să se facă în zona grotescului, se pare că s-a făcut deja, în secolul 20. Adio Fellini, Arbus, Meiselas, WeeGee.
  3. Disclaimer: fotografia de mai jos nu are nicio legatură intenționată cu postarea. Am pus-o pentru că sunt obișnuită să văd imagini asociate textului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s