Un fel de aniversare
Face bine WordPress și mă înștiințează că mi-am făcut cont la ei acum 12 ani. Nu l-am folosit activ până acum vreo 3 ani, dar tot rămâne starea de neliniște cauzată de percepția timpului irosit într-o lume unde ne hrănim din iluzii: iluzia companiei, a popularității imaginilor sau părerilor noastre, iluzia că timpul stă pe loc. În jur, copii au devenit adolescenți, unii oameni au murit, alții au dispărut fără urmă. Acum 4 – 5 ani, erau prietenii mei/noștri – pe Google Plus, pe Yahoo Messenger, pe MySpace. Sunt îngrozită de volatilitatea existenței virtuale, și nici măcar nu am început să înțeleg ce înseamnă Metaverse, Crypto, NFT și alte asemenea născociri recente. Mă tem că am pierdut multe amintiri, deși mintea îmi aleargă mult spre trecut, dar parcă mai tare mă tem de prezentul lung, continuu, deformat până la monstruozitate. Nu pot să mă opresc din fotografiat, pentru că la momentul în care mă aflu acum (insert odiseea oribilă cu spațiul în care voi migra cu clinica dentară), fotografia și contextul ei sunt singurele spații unde nu am nevoie de Xanax, alcool sau energizante ca să merg înainte.
Fotografii dintr-o întâlnire la începutul pandemiei, cu frumoasa Marina.
CRINA PRIDA 