Cefalù.
Când călătoresc, îmi place să deviez (măcar cu gândul) de la fotografie și documentarea vizuală, la cea imaginară – care s-ar potrivi mult mai bine cuiva obișnuit să scrie ficțiune sau memorii. Îmi vine în minte acum jurnalul lui Teju Cole, eseurile lui scrise prin fel și fel de locuri pe unde l-au purtat pașii (btw, am o carte a lui începută pe kindle, musai s-o termin zilele astea). Mă mai gândesc la Luigi Ghirri, și colecțiile lui excepționale de fotografii DESPRE (nu doar DIN) Italia, care spun povestea locurilor mai bine decât orice reportaj scris, sau film de serie B.
Una din secvențele pe care mi le-am conservat bine în memorie, este oprirea de câteva minute, poate jumătate de ceas, în Creta, într-un sat unde urma să schimbăm autobuzul spre Sfakia. Dacă memoria nu mă înșală, numele satului este Vritses (de verificat). Am ajuns acolo pe la 11 dimineața, după ce am prins în ultima clipă autobuzul din Heraklion. De obicei pozez cu telefonul prin fereastra autobuzului, dar in mod misterios nu am în google photos decât o singură fotografie de pe drum, și aia mișcată, cu niște rododendroni mari, o poză care a avut norocul să rămână neștearsă pentru că are o pată mare și surâzătoare de magenta/violet, prima și cea mai glorioasă culoare pe care o găsești în Creta centrală.
Așa zisa autogară din Vritses s-a dovedit a fi de fapt un birt foarte sordid, chiar și după standardele tavernelor sordide grecești, în care, ca să ajungi la budă, trebuia să treci printr-un depozit cu lăzi de bere și role de hârtie igienică. Aflăm cu greu si multe gesticulări că busul spre Sfakia vine abia pe la 14.30, însă norocul ne-a surâs și am intrat in vorbă cu un cuplu de francezi care trebuiau să ajungă la Agios Nikolaos, și care la rândul lor nu păreau prea încântați să petreacă trei ore în crâșma cu pricina. Am luat un taxi împreună spre sudul insulei, și am avut parte de o companie încântătoare până în port. Femeia era comunicativă, bărbatul mai puțin, pentru că nu prea știa engleza; ne-au spus că au o librărie de cărți vechi în Normandia, și că de 12 ani vin in fiecare vară în Creta, că le place să facă trasee între micile stațiuni din golf, si să descopere locurile pe care ni le imaginam fiecare când am citit Zorba Grecul. În Sfakia am promis că o să-i sunăm, ar fi vrut să mergem împreună la o tură de hiking spre Glyka Nera. Îmi pare rău că nu am făcut-o, este clar o ocazie ratată de a vedea insula alături de oameni la fel de nevrotici ca și mine, și predispuși la vorbărie pseudo-elitistă în compania unui pahar de vin alb de la Dourakis.
Am divagat puțin de la subiectul postării. Revin. Azi dimineață am văzut un episod nou din White Lotus [s02, ep06]. Sezonul anterior m-a scos din minți, nu știu de ce nu m-au convins deloc nici povestea, nici distribuția, dar seria a doua, filmată în Sicilia, e un orgasm vizual de la un capăt la altul al fiecărui episod. Recunosc străzile, culorile specifice orașelor din insulă, lumina, ba chiar pe undeva și temperatura aerului. Niște personaje din episodul 6 merg într-o excursie la Cefalù, unde se află în treabă purtând o conversație superficiala despre rost și idealuri, criza climatică, și tot bullshitul de vacanță asortat cu beție à la Mediteranée. Am recunoscut într-una din scene, malul mării unde am băut o bere, și clădirile pe care le-am fotografiat și eu acum un an, și m-am întrebat, cu o gelozie absurdă, unde o fi mâncat Mike White, cum de îl știe atât de bine pe Fabrizio de André, cu ce diferă o excursie in Sicilia a unui regizor de film față de excursia mea, dentist român/artist fără loc? Este adevărat ca am fost privilegiată să găsesc cazarea splendidă la Maria, în Giardini Naxos. Este White Lotusul meu, pe care acum, ca și atunci, nu cred ca l-am apreciat cum se cuvine, pentru că sufăr dintotdeauna de “l’esprit d’escalier”.
*Auguri, Maria, cea cu vocea Annei Magnani, și cu chipul gravat de țigări și alcool, ca al Aldei Merini. Mi-ar plăcea sa te revăd.
CRINA PRIDA 
Taming of the day. Superb!
LikeLiked by 1 person