Despre depărtare/ Fernweh
Librăria Lightroom și Google Photos au ajuns să-mi fie mai de folos în calitate de “aide-memoire” decât calendarul sau agenda. Mă uit la fotografii în panoul principal, apoi mă uit la data când au fost făcute, în stânga ecranului. Boom – s-a activat mecanismul memoriei. Nu doar amintirea locului sau a persoanei fotografiate, ci și felul în care cădea lumina, cât de frig sau de cald a fost în ziua respectivă, și alte detalii care în momentul înregistrării imaginii aveau cu totul altă relevanță. Pragmatismul prezentului raportat la eficiența mai mare sau mai mică a memoriei.
Despre altceva decât date sau Băsescu vreau să scriu, și anume despre Fernweh, cuvântul care îmi place și mai mult de când am văzut cartea cu același titlu a lui Teju Cole. (Fie vorba între noi, încep să cred că l-am transformat pe Cole în ceea ce făcuse el cu Berger – un scriitor în vorbele căruia te regăsești ca într-o haină veche, confortabilă, de casă).
Cole a primit în 2014 o bursă pentru scris în Elveția, și timp de patru luni a adunat în puțin peste 80 de filme foto, locurile și dinamica unei țări pe care a ajuns să o iubească mai mult stând departe de ea. Bancheri, orologieri și șocolatieri. Munți, lacuri, hoteluri. Toate, documentate cu o rigurozitate pedantă, și cu ritmul pe care îl recunosc atât de bine, al celui care se află doar în trecere prin locurile acelea, deopotrivă entuziast și anxios, pentru că gândul recurent este “probabil nu voi mai veni niciodată aici, cum să înghesui amintirea în fotografii, cuvinte și memorie?” Călătorul singuratic, opus călătorului gălăgios, de gașcă, se recunoaște de la o poștă; stă așezat singur pe o bancă sau la o masă la tavernă, cu un carnet sau o carte/ghid turistic, fotografiază discret și din unghiuri surprinzătoare, nu intră în vorbă cu lumea de dragul vorbăriei. și calcă cu pași egali străzile orașelor lumii. Uneori mă surprind trăgând cu ochiul mai mult decât s-ar cădea la acești oameni, pășind în ritmul lor, căutând să aflu ce anume au fotografiat, la ce lucrare de artă se opresc într-un muzeu, sau chiar ce suveniruri își doresc să cumpere. Întorcând oglinda înspre mine, la finalul unei excursii amân de obicei câteva zile transferul fotografiilor de pe carduri pe computer, sau deschiderea caietelor de notițe în care mai fircălesc idei sau gânduri în așteptarea comenzii de la restaurant. Când revăd fotografiile, aproape fără excepție, mi se par mai slabe decât îmi aminteam că promiteau să fie când am apăsat pe declanșator. 1253 de fotografii, 1253 de nesiguranțe. Urmează selecția celor care rămân, care e la rândul ei o muncă de reorganizare a memoriei după criteriul evocator al emoției, și abia în al doilea rând, al calității estetice a fotografiei. Recent am revăzut o selecție cu fotografii din Roma.
Am vizitat orașul la început de martie 2020, când pandemia izbucnise și evolua galopant în Italia. Într-un joc ironic al întâmplării, fotografiile mele de atunci nu au nimic mohorât sau alarmant, ci dimpotrivă, sunt foarte intense cromatic, din cauza soarelui blând de martie, așa că în fotografii se poate simți aproape palpabil aerul aspru, prevestitor de primăvară. Lumina puternică, umbrele alungite și contrastul de culoare atât de flatante pentru arhitectură, explodează în pozele din Piazza Spagna, Vatican, Navona, Trastevere. Mi-a fost greu atunci să selectez fotografiile romane, mai ales că veștile despre COVID-19 din peninsulă erau cumplite, dar acum, în decembrie 2022 – pot afirma că sunt foarte mulțumită de setul pe care l-am păstrat.
Mă întorc acum la fotografia de mai sus. Lightroom îmi dă de știre că fost făcută anul acesta, în 19 ianuarie. Nu s-ar zice că e o fotografie de iarnă, dar ce-i drept, nici iernile nu mai sunt ce au fost, de când le-a relativizat Băsescu. În ea se pot vedea o veche masă de lemn, cu două scaune la fel de vechi, toate primite de la un amic care și-a închis barul ce falimentase, și omul se grăbea să se descotorosească de mobilierul devenit inutil. La această masă mă așez de obicei cu laptopul sau tableta, și revăd fotografiile făcute în călătorii. La această masă, vopsită în albastru cu un spray Policolor, sunt în același timp curator și artist; aleg și separ vrutele și nevrutele, îmi editez memoria și amintirile potrivit unui algoritm deja prăfuit, dar familiar. În vasul de ceramică de pe masă se adună – în funcție de sezon – coaje de arahide, sâmburi de cireșe, codițe de căpșuni sau de struguri. De pe fotoliul roz din planul al doilea, sunt asistată uneori de motanul Dudescu. Pe scaunul din dreapta nu stă de obicei nimeni, dar așa și trebuie; păstrez locul liber pentru acel călător singuratic pe care l-am întâlnit mereu în vacanțe, și cu care nu am vorbit niciodată.
CRINA PRIDA 