Skoutari
Renunț fără urmă de regret la #bloganuary. Temele propuse sunt atât de slabe, încât se potrivesc cel mult la grădiniță, așa că să lăsăm idiotului ce e al idiotului (da, mă gândesc la Bergman scriind “idiot“), și să ne vedem, zic, de treabă.
Acum vreo lună am primit cadou o carte minunată, Earth Perfect? Nature, Utopia and the Garden. Este o colecție de eseuri și studii despre grădină ca spațiu excentric, cultural, conținut și conținător al vieții. Citind-o, mi-am propus să regăsesc niște fotografii făcute pe film în urmă cu câțiva ani, în pădurea de la capătul Borhanciului, înspre satul Gheorgheni. Nu le-am găsit, dar în schimb am dat peste scanările filmului pe care l-am expus acum aproape 12 ani în Skoutari, în prima vacanță “de adult” în Grecia. Nu-mi amintesc tipul de film folosit. Probabil a fost un Fujifilm expirat, pe care l-am încărcat într-un Smena 8, cu obiectivul defect. Țin minte că eram într-o etapă de experimentare pe film – duble expuneri, film swap, timp lung de expunere, și alte năzdrăvănii – așa că am încercat în 36 de poziții să îndes și de unele, și de altele. Speram să găsesc filme de cumpărat prin orașele mai mari, dar în toată vacanța de atunci nu am întâlnit în cale absolut niciun magazin cu specific foto, așa că acest film e singurul martor analog al unei săptămâni în Peloponez. Am developat filmul la Cluj, l-am primit abia spre sfârșitul toamnei aceluiași an, și îmi amintesc că am fost tare dezamăgită când am văzut ce a ieșit. Filmul e plin de zgârieturi, culorile sunt modificate, fotografiile sunt out-of-focus. Câteva cadre erau supraexpuse, pentru că am uitat că trag pe film de 400, iar altele au linia orizontului înclinată, cel mai probabil pentru că am fotografiat din mers, pe plajă. Unșpe ani mai târziu, în ianuarie 2023, am redeschis în Photoshop fișierele *tiff, cu gândul să mai șterg din rebuturi. Când imaginile au început să se deschidă în fața ochilor mei, una după alta, ca un slideshow în slow motion, am rămas cu răsuflarea tăiată. Fiecare secundă aducea pe monitor câte o fotografie pe care o recunoșteam îndată ca pe o parte solidă a memoriei. Am stat și m-am uitat la ele vreo 10 minute înainte să le micșorez pentru o postare pe blog; mi-am amintit taverna cu mese albastre, la care am stat în fiecare seară până târziu, după apusul soarelui. Mica biserică din piatră de pe promontoriul învecinat. Corturile turiștilor veniți de cine știe unde, în căutarea unei plaje unde să poată face nudism. Bărcile cu motor ale localnicilor. Camerele de cazare de pe mal, din care ieșeai direct pe plajă, un soi de relicvă arhitectonică, întrucât legislația nu mai permite de vreo 30 de ani să se construiască clădiri atât de aproape de apă, pentru că firmele de asigurări au de furcă mereu cu plata despăgubirilor către cei ale căror gospodării sunt inundate de mare în fiecare an.
Din 2011 încoace, am călătorit în fiecare an cel puțin odată în Grecia. Am fost în atât de multe locuri, că le-am și uitat numele. Experiența de turist mi s-a bătătorit foarte mult, acum mă simt acolo aproape ca acasă, o casă în care nu înțeleg vorbăria, și mă bucur că nu o înțeleg, pentru că pot să-mi desfăt restul simțurilor cu mai multă voluptate. Fotografiile din Skoutari mă fac să mă gândesc la Hydra lui Cohen – probabil așa arăta paradisul lui și al lui Marianne în anii 70. Probabil așa am început și eu să-mi construiesc memoria și paradisul grecesc personal, cu fotografii mișcate, zgâriate, și în culori care de-a lungul timpului și-au găsit definiția mai mult decât locul în standardizarea PANTONE.
CRINA PRIDA 