O seară la Radio Cluj
Acum aproape o săptămână am fost invitata Doinei Borgovan la Radio Cluj, în cadrul Poveștilor de seară. M-am perpelit un pic în așteptarea serii de joi, pentru că deși un LIVE nu e tocmai același lucru cu vorbitul în public, microfonul care se află în fața ta îți amintește că ești într-o activitate care presupune prezența unei a treia entități nevăzute – publicul. Mi-am scris câteva idei pe hârtie, am ascultat pe sărite vreo trei podcasturi, și în cele din urmă m-am lăsat păgubașă cu pregătirile pe principiul că nu are rost nici să îngrași porcul în ajun, nici să încerci să pari ceea ce nu ești, less is more și it is what it is. Ajunsă la fața locului, am mers îndrumată de un portar pe coridoarele Radioului până la sala de emisie, ca printr-un labirint învăluit de liniștea și răcoarea serii de februarie. Discuția de 40-45 de minute a fost încântătoare, având cumva dinamica unui joc de cărți în doi, cu ritmul și surprizele înșirate alternativ pe masă. Nu vreau să repet ce am vorbit, pentru că de fapt scriu acest text ca pe un reminder al efectului post-emisiune.
Am vorbit cu voce tare despre niște proiecte pe care le țin de o vreme bună închise între paginile carnetelor mele de însemnări. In primul rând despre Flaubert/ Julian Barnes/ Papagalul. Joi seara, după 5-6 ani de când am făcut fotografiile și vorbind despre ele, mi-am lămurit brusc cum trebuie să abordez prezentarea acestui set de portrete care stă într-un folder neglijat de atâta vreme. La fel s-a întâmplat a doua zi cu Memoria Poetică. Ca să citez un profesor din vemea studenției, funcția creează organul. În acest moment, informația adunată acum câțiva ani pare să se fi asezat altfel, si a devenit mai ușor gestionabilă. Probabil că asta s-ar fi întâmplat oricum, având în vedere că de șase luni încoace, o parte din viața mea, cea care mi-a fost “a blessing and a curse” timp de peste douăzeci de ani, este într-o lungă cădere liberă. Silver liningul este că barem am mai mult timp pentru regândit niște proiecte vechi.
Dacă am învățat ceva în anii de fotografie, este că are formidabila putere de a te aduce înapoi în lumea reală, chiar și (sau mai ales) când ți-e atât de rău că nu poți să deschizi ochii dimineața fără să simți un nod în gât, tahicardie și spaima că limita răbdării și timpului sunt iminente. Apropo de limite și schimbări brutale, am ascultat ieri un podcast pe siteul lui Jeffery Saddoris, avându-l ca interlocutor pe Gregory Crewdson. Îl urmăresc pe Saddoris cu o curiozitate constantă. Omul are acest podcast de prin 2009, a făcut și bani buni din el la un moment dat, și este un maestru al vorbelor multe despre chestiuni triviale sau personale. În același timp, scrie ușor și accesibil, mai lung decât e cazul, dar nu destul de lung încât să te ducă la exasperare. Pe Crewdson l-a avut invitat în 2017; la acea vreme, Crewdson trecuse printr-un divorț, și se redresa după un creative block lung de mai bine de doi ani, iar Cathedral of the Pines, proiectul lui atât de intens personal tocmai fusese expus la Gagosian. Ascultând conversația celor doi, mă mira cumva stângăcia cu care GC răspundea unor întrebări. Poate nu stângăcie, mai degrabă timiditate, sau cum s-o fi numind acea stare de disconfort a introvertului care este invitat să iasă din vizuină și să dea binețe și socoteală unui public pasiv, chiar dacă binevoitor. “Sense of displacemnt” – este o expresie pe care a repetat-o de mai multe ori Crewdson; exact asta este pastila magică a fotografiei pe care am înghițit-o și eu acum vreo 12 ani. De asta fac fotografie; nu pentru alții, nu pentru expunere, nu pentru că vreau să am de-a face în vreun fel cu oameni din așa zisa “industrie”. O fac pentru a-mi justifica și îmblânzi acest “sense of displacement”, care mi-e haină de ploaie și umbrelă de soare în fiecare zi , de zeci de ani. Fie vorba între noi, îmi valorizez singurătatea mult mai mult când fac fotografii, când editez sau când scriu despre ele, decât când mă trag de bretele cu oameni pe la vernisaje sau agape. Și apropo de trezirea cu nodul în gât, e mai simplu să uit de el când imaginile trec una după alta prin fața ochilor mei, pe ecran sau în lumea-lume.
CRINA PRIDA 