Anonimul Venețian

07/03/202307/03/2023 by Crina In crina prida, personal, writing Leave a comment

S-a nimerit să văd în aceeași zi două filme cu temă comună. Moartea anunțată, cancerul terminal. Probabil că ar fi bine să aleg alt gen de cinema în perioada asta în care oricum stau călare pe ciclotimie /sau ea pe mine, dar așa s-a potrivit. Știam dintr-un interviu recent cu Bill Nighy că filmul “Living“ a ieșit în cinematografe, și eu încerc să nu ratez filmele cu Nighy. M-aș abține de la filozofii personale pe marginea regiei (meh), sau a scenariului (ok-ish, e greu să umbli în cizmele lui Kurosawa). Ce m-a sedus din primul minut a fost cinematografia și mai apoi jocul actorilor tineri – Alex Sharp și Aimee Lou Wood (nu mai reușesc, și nici măcar nu mă prefac că încerc să rețin nume noi, pentru asta există IMDb). Bill Nighy poartă pe chip toate nuanțele umanității, nu știu cum e posibil lucrul ăsta, dar iată exemplul viu. Poate are ceva de-a face cu dismorfia de care nu se ascunde să afirme că suferă, sau poate că, introvert fiind, cuvintele se opresc la bariera morfologiei feței și se transformă în expresii de o subtilitate extraordinară. Îmi vine în minte, fie-mi iertat ultrajul, chipul lui Brad Pitt – apropo de rolul recent din “Babylon”. Spre deosebire de personajul lui Pitt, Nighy nu doar că ar fi trecut fără griji de la filmul mut la filmul cu sunet, dar ar putea oricând să facă și calea inversă, și să joace asurzitor un rol fără cuvinte. Într-un Bunuel mut, de exemplu. Dar să mergem mai departe.

Seara am intrat pe Netflix cu gândul să caut o comedie, și nu știu cum se face că în loc de comedie am dat întâmplător peste “Anonimul Venețian“, filmul din 1970 pe care foarte demult, prin studenție, l-am văzut la Republica. Ceea ce urmează să scriu este profund subiectiv, și -din nou- nu are nicio valoare teoretică, pentru că nu privesc filmele ca să pot scrie despre ele, ci ca să îmi umplu sertarele minții cu imagini și cuvinte proaspete. Așadar, Florinda Bolkan și Tony Musante. Acum 25 – 30 de ani, când am văzut filmul prima dată, am impresia că l-am ales din greșeală; în fapt voiam să văd Moarte la Veneția al lui Visconti, pentru că eram într-o etapă de citit Thomas Mann (îmi place să cred că detaliul ăsta mi-l amintesc corect). Când am priceput că sunt într-o eroare, am ales să rămân totuși în sală, pentru că cine nu vrea să vadă sau să revadă Veneția… De atunci și până ieri cred că am mai văzut filmul la TV de vreo două ori (‘un paio di volte’ – îi răspunde Valeria lui Enrico la întrebarea “ai mai revenit la Veneția?”) în programe de cinematecă, mereu cu aceeași stare de tristețe imposibil de înțeles și de explicat. Este filmul care m-a făcut pentru prima dată să îmi doresc să vizitez acest oraș. După toți anii de studiu teoretic al istoriei artelor, în care Veneția mi-a fost sinonimă cu Tizian, Veronese, Canaletto ori Tiepolo, imaginile acestui film, în combinație cu povestea de dragoste întinsă pe durata unei singure zile de toamnă târzie, au devenit protoVeneția mea. Am vizitat Italia de multe ori. Azi, când scriu acest blog, mă pregătesc pentru următoarea călătorie în peninsulă. Am văzut însă Serenissima o singură dată, și probabil am ales prost anotimpul. Vara nu este prielnică amintirilor statornice furate in fotografii pe canalele și pereții încercați de timp si de apă ai castelelor. Orașul care moare lent de sute de ani, are nevoie de lumina difuză și palidă a iernii sau toamnei târzii. Scenele din film în care personajele se plimbă pe străzile aproape pustii, sunt de o frumusețe care îți taie respirația. Nu știu sigur, dar pot verifica, cred că s-a filmat pe Eastman color. L. E. Am avut dreptate. In ce ii privește pe actori, dacă Musante nu mi s-a părut foarte bine ales în rolul lui Enrico, Valeria lui Bolkan ar putea azi, în 2023 să convingă publicul la fel de bine cu rolul ei. Păstrând simțul proporțiilor și revenind la filmul Living, versatilitatea expresiei lui Nighy se regăsește în Anonimul Venețian în trecerile subtile de la cadru la cadru ale interpretării Florindei Bolkan. Nu prea caut să vorbesc sau să scriu despre filme de categorie B, dar Anonimul Venețian mi se pare azi mai frumos decât oricând, și l-aș recomanda fără ezitare cu 4 stele din 5 (sunetul e cumplit, scenele intime sunt exagerate, iar dublarea vocilor, înfiorătoare). Cu toate neajunsurile, e acel film la care te ridici de pe scaun abia când s-au terminat creditele, și pe care apoi îl porți cu tine cel puțin 3-4 zile după vizionare. (Uite că îl poți purta chiar și câteva decenii).

Paranteză: Căutând pe internet fotografii cu posterul filmului, sau mă rog, imagini care să îndemne eventualul cititor al acestui blog să-l caute și să-l vadă, m-am lovit de eternul sexism vizual al ultimelor decenii. În majoritatea, ce tot vorbesc, în TOATE posterele Musante este personajul central, masculul alpha, în vreme ce Bolkan apare supusă, fotografiată din profil (decizie profund dezavantajoasă), și nu se păstrează deloc echilibrul estetic care ar reda mult mai corect tensiunea din film. Ok, putem spune că asta era moda anilor 70, dar mă tem că nu e vorba de modă, ci de furcile caudine ale marketingului de produs, fie el (produsul) mașină de spălat, Cinzano sau film, care nu s-a schimbat prea mult de atunci și până azi, decât la nivel de discurs.