8 luni și jumătate
Încerc să scriu postarea asta de vreo trei săptămâni, și oricum o încep, tot prost și neinteresant arată. Long story short – intenția e să consemnez un fel de mini-milestone: a sosit ziua în care meșterii au terminat lucrările de renovare la spațiul viitoarei mele clinici dentare. Curios e faptul că atunci când scriu că ‘au trecut opt luni jumate’, pare ceva nu doar abstract, dar și complet neinteresant, adică exact pe dos față de cum am perceput eu acest interval. În opt luni jumate se pot întâmpla multe – se nasc copii concepuți acum 8 luni jumate/ give or take, trece o iarnă, cu sărbători, urări, cadouri, lacrimi vesele sau triste, oameni se căsătoresc, oameni mor, oameni pleacă din țară, oameni te abandonează, oameni te regăsesc, în fine, ați înțeles unde bat. Ca poziție pe un timeline imaginar, mă aflu probabil la trei sferturi din drumul odios al birocrației românești înspre validarea unui business liberal. Despre stresul financiar nici nu are rost să vorbesc, cu toate că e la fel de apăsător, doar că mai puțin dătător de migrene și insomnii, pentru că barem e cuantificabil. M-am transformat fără să fi vrut, în antreprenor imbecil. Altfel spus, în adult funcțional per standardele capitaliste.
N-am făcut fotografii de vreo lună de zile. Mă răsfăț de o vreme serile făcând cianotipii, încă mediocre, pentru că probabil n-am găsit hârtia potrivită, sau tehnica mea de preparare a suportului lasă de dorit; cert este că n-am pus mâna pe Canon (pun intended) de multă vreme. Nu pot să fac multitasking de calitate. În schimb, sunt expertă în multitasking modern: online shopping, seriale, social media, lectură pe deviceuri. Atât de mult am stat departe de zona de confort, încât am ajuns să privesc cu suspiciune către cei care mai scriu, pictează, fac muzică sau fotografie. Citesc pe fugă câteva Substack-uri; îmi propun mereu să scriu și eu un newsletter pentru că, nu-i așa, este o foame fără sfârșit pentru viețile personale, și poveștile noastre redundante. Apoi îmi reamintesc vorbele lui Bob Odenkirk din Lucky Hank:
How can someone not be self-aware enough to know they are irrelevant? I mean, if your gut doesn’t tell you this, there’s a lot of clues. Just look around. There’s 700 channels on TV, and not a single one of them is devoted to poetry. And you’ve accomplished the greatest achievement of your career, and seven people showed up for… whatever this is. At least I know I don’t matter.
Lucky Hank, S.01, ep.06
Și dacă tot am ajuns la relevanță, sau la lipsa ei, for that matter, același lucru se petrece în ultima vreme cu majoritatea celor care lucrează în zona creativă. Scriitorii și cei din academie se tem de ChatGPT, fotografii de Midjourney, actorii de deep fakes, și așa mai departe. Citeam pe undeva că decizia de a închide DPReview după 25 de ani a fost luată exact pentru că își/și-a pierdut relevanța. În aceeași oală se găsesc, sau se vor regăsi în scurt timp blogurile aflătorilor în treabă pe teme de fotografie și sfaturi de viață, sutele de workshopuri inutile, masterclassuri croite ca să încurajeze o segregare tot mai mare între bun gust și popularitate îndoielnică. În vreme ce mă pregăteam să fac cianotipiile despre care am mai scris (și o să mai scriu), am căutat informații în grupuri de Facebook și pe YouTube. În mod evident, cele mai utile materiale sunt pe canale obscure, cu câteva sute de abonați, acolo unde oamenii cu pricina arată pas cu pas ce trebuie făcut și cum, unde să fii atent ca să nu ratezi complet produsul final. La polul opus se află iutubării de profesie, cu joc de scenă, cu vorbărie multă ca să umple cele 30 de minute, cu bancuri proaste și aere grețoase de superioritate, și care în ultimă instanță produc imagini de o suavă mediocritate. Povestea asta nu e nouă, dar recunosc că speram deja de câțiva ani într-o scuturare a prafului stratificat în ierarhii IRELEVANTE peste tot pe internet, cu deosebire în zona fotografiei. AI prinde contur și viteză. Nu-mi plac grupurile cu deja autoproclamați guru-prompteri, și discuția interminabilă despre cum să obții texturi realiste ale pielii. Pratik Naik și cățelușii lui, retușatorii care hopefully vor rămâne fără joburile lor închinate kitschului, se întrec în a se lăuda unii pe alții, dar în spatele vorbelor e perceptibilă sudoarea rece a panicii că iată, în fine “robotul știe face porcăriile astea mai bine decât noi”. Breasla street-photographerilor e la rândul ei în alertă. AI imaginează străzi, lumi și oameni, așa că trebuie să îți tragi izmenele sus și bine, și să produci ceva cu adevărat nou și interesant, în afară de copiile triste ale lui Leiter, Maier sau Bresson.
În vreme ce am scris textul acesta, am ascultat un playlist de muzică mai veche italiană – de Gregori, Daniele, De Andre, Dalla. Sunt sigură că Chat GPT e încă departe de a produce versuri de nivelul celor scrise de ei. La fel e departe de a produce imaginile Francescăi Woodman sau ale lui Lauren Simonutti. Copii vagi – da. Însă locul omului-cugetător sper că rămâne liber pentru vremurile care stau să vină.
Și pentru că aceste vorbe au fost scrise ca pretext să îmi iau ochii de pe siteurile de aparatură medicală, mă întreb cum o să fie când dentistul va fi robot, și o să înlocuiască hipsterii de pe platforma Ulpia, congresele de educație continuă, și tăietorii de frunze la câini din colegiile medicilor. Fingers crossed că cel puțin cele două categorii din capătul listei vor beneficia primele de acest tratament. Avanti!
CRINA PRIDA 