Ispita erorilor computerizate
Întâmplător sau nu, de o vreme bună încoace primesc pe toate canalele de informație (mail, substack, feedly) materiale scrise despre inteligența artificială. Subiectele variază, de la criza spre care se îndreaptă credibilitatea materialelor fotojurnalistice, la concursurile de fotografie care răsplătesc cu premii imagini (uneori abominabile) generate cu programele Midjourney, Stable Diffusion sau derivate ale acestora. S-a scris despre moralitatea, sau mai degrabă lipsa ei în premisa utilizării acestor platforme, care folosesc baze de date/imagini imense ca volum, dar care închid ochii atunci când vine vorba de respectarea drepturilor de autor. S-au aruncat insulte în dreapta și în stânga, atunci când un muzeu din Amsterdam a decis să includă într-o expoziție eveniment dedicată lui Vermeer, o lucrare generată cu Midjourney trimisă de un Instagramer în cadrul unui call for artists. Sony Photo Awards a validat și premiat o imagine realizată tot cu ajutorul AI de către Boris Eldagsen. Premiul a fost retras ulterior, probabil pentru că autorul a insistat să tulbure apele cât mai mult cu controverse și replici interminabile adresate organizatorilor și diferitelor publicații online, podcasturilor de fotografie, până când ne-a dus pe toți la exasperare. De partea mai “serioasă” a baricadei se află niște artiști (cei la care o să mă refer sunt și fotografi) care deja au reușit să îmblânzească cât de cât “bestia”, producând lucrări care se găsesc la granița cu arta conceptuală. Îi amintesc aici pe același Boris Eldagsen cu seria Pseudomnesia, pe Philip Toledano și pe Mathieu Bernard Raymond. Li se adaugă cei care, ca și mine, găsesc în AI fascinația unui mijloc de comunicare directă cu gândurile care ne trec prin minte. Programele generatoare de imagini din text se aseamănă de fapt cu Google, produc rezultate variate, nu întotdeauna exacte sau satisfăcătoare, dar oricum te scutesc de a face propria cercetare în biblioteci sau școli de specialitate.
Recent, social media s-a revoltat când Michael Christopher Brown a recreat cu ajutorul AI o istorie a refugiaților cubanezi din anii ’60, pe care apoi a pus-o spre vânzare sub formă de NFT, lucru care a scandalizat deopotrivă oameni tineri și mai puțin tineri. Tinerii sunt oripilați de redarea incorectă a culorii pielii și a trăsăturilor specifice populației cubaneze, cei mai în vârstă reproșează superficialitatea cu care este tratat un subiect care pentru mulți dintre ei reprezintă o traumă încă vie, moștenită de la familiile care au avut de suferit persecuții și drame personale în acele vremuri. În orice caz, ceea ce unește cele două tabere este respingerea trivializării și cosmetizării istoriei cu mijloace care în acest moment sunt greu de acceptat deontologic.
Ceea ce vedem în acest moment este doar vârful aisbergului în termeni de utilizare a inteligenței artificiale. Companiile care dețin monopolul informatic al lumii, Microsoft, Google, etc. – aruncă la bătaie aceste softuri ispititoare, convingându-ne să cumpărăm noi și felurite abonamente la serviciile lor, asigurându-se de completa dependență a utilizatorilor de aceste unelte tehnologice. Social media este în curs de destrămare, pentru că o mulțime programe automate reușesc deja să compenseze nevoia de entertainment cu algoritmi și surogate extra-ordinare (folosesc cuvântul în accepțiunea lui semantică – “în afară normei” și nu în sensul de “remarcabil”). Scriitorii, ilustratorii, designerii și evident, fotografii, stau la poarta raiului electronic cu aceeași spaimă, neîncredere și revoltă ca înaintașii noștri când au avut de acceptat curentul electric, telefonia sau chiar fotografia. La momentul când scriu acest text, Midjourney tocmai a implementat versiunea 5.1, și lumea se întrece în a testa prompturi și variante de generare a imaginilor care să aducă realitatea mai aproape de gardul bidimensional al fotografiei. Am văzut nunți întregi generate cu AI. Am văzut distopii, roboți, modele porno, zâne, elfi, monștri sau cyborgi. Cu toată strădania minților care dirijează degetele pe tastaturi, marea lipsă a acestor imagini este una mare și lată – empatia. Robotul nu are cum să o implementeze în portretele impecabile care emulează copertele revistelor glossy în zeci de milioane de randări zilnice.
Ce ne așteaptă, pe cei care încă mai insistăm să producem imagini cu ajutorul aparatului fotografic, este neclar. Problemele care azi stau pe buzele tuturor se vor amplifica odată cu avansarea tehnologiei și direct proporțional cu apetența consumatorului pentru noile tehnologii, la care se adaugă narcisismul exploatat abil de către inginerii care ne livrează iluzia că suntem dintr-o dată artiști, dacă știm scrie frânturi de propoziții după /imagine [prompt]. Vorbim aici despre copyright, etica folosirii unor baze de date incorect însușite, linia imprecisă dintre realitate și ficțiune, redundanța și stereotipia imaginilor rezultate. Toate ne vor bântui gândurile și feedurile pe social media și probabil în viața de zi cu zi, pe măsură ce vor deveni noile locuri comune ale societății.
Un fan i-a trimis de curând lui Nick Cave un text scris de ChatGPT , având ca prompt “write a song lyrics in the style of Nick Cave”, și l-a întrebat ce părere are despre asta. Nick Cave a răspuns în Red Hand Files newsletter.
“This song is bullshit, a grotesque mockery of what it is to be human…What makes a great song great is not its close resemblance to a recognizable work. Writing a good song is not mimicry, or replication, or pastiche, it is the opposite. It is an act of self-murder that destroys all one has strived to produce in the past.”
Până când îl avem pe Nick Cave, suntem în siguranță. Sper să nu fie nevoie să-l generăm artificial prea curând, așa cum am generat-o eu pe minunata Monica Vitti (da, sunt de acord că nu se compară cu originalul).
CRINA PRIDA 